RSS

Ion Pillat-Aci sosi pe vremuri-COMENTARIU

23 Mar

V97. Scrie un eseu de 2 – 3 pagini în care să demonstrezi faptul că un text poetic studiat se
încadrează direcţiei tradiţionaliste/ tradiţionalismului.
Notă! În elaborarea eseului, vei respecta structura textului de tip argumentativ: ipoteza,
constând în formularea tezei/ a punctului de vedere cu privire la temă, argumentaţia (cu
minimum 4 argumente/raţionamente logice/ exemple concrete etc.) şi concluzia/ sinteza..

III. 97 (demonstraţia apartenenţei unui text liric studiat la estetica direcţiei tradiţionaliste )

Ion Pillat este un poet tradiţionalist a cărui activitate literara poate fi încadrată în perioada
interbelică. Opera sa se află la confluenţa curentelor literare, înglobând elemente romantice,
parnasiene, simboliste clasice, dar şi motive autohtone, deci tradiţionaliste.
Poetul debutează cu volumul „Visări păgâne” în 1912 după care urmează „Eternităţi de-o
clipă” unde se observă ataşamentul lui faţă de simbolism. Poezia maturităţii este reprezentată
de volumele „Grădina între ziduri” şi „Pe Argeş în sus” unde se evidenţiază foarte bine
legătura cu pământul şi locurile natale. Volumul „Biserica de altădată” reliefează
ortodoxismul, iar „Limpezimi” şi „Poeme într-un vers” sunt volume de orientare clasică.
Poezia „Aci sosi pe vremuri” face parte din volumul „Pe Argeş în sus” apărut în 1923. Acest
volum este reprezentativ pentru tradiţionalismul poetului întrucât poeziile incluse realizează
imaginea spaţiului natal, casa părintească, natura câmpenească însufleţită de amintirile
copilăriei.
Temele predilecte ale liricii lui Ion Pillat sunt: timpul, spaţiul natal şi reînvierea trecutului
acestea fiind regăsite şi în poezia „Aci sosi pe vremuri”. Poezia este o meditaţie nostalgică pe
tema trecerii ireversibile a timpului asociată cu repetabilitatea destinului uman, ciclicitatea
vieţii.
Titlul este o sintagmă ce fixează cadrul spaţio-temporal al iubirii ce va fi evocată (timp şi
spaţiu mitic, nedefinit), prin indicii de spaţiu (adverbul de loc cu formă regională „aci”), de
timp (locuţiune adverbială de timp „pe vremuri”) şi forma verbală de perfect simplu („sosi”).
Acestea sugerează că existenţa umană se bazează pe experienţe repetabile, reluate şi retrăite
de fiecare generaţie în parte care simte şi trăieşte asemenea predecesorilor.
Compoziţional, poezia este alcătuită din nouăsprezece distihuri şi un vers final având rolul de
laitmotiv al poeziei. Distihurile sunt organizate în mai multe secvenţe poetice: incipitul,
evocarea iubirii „de ieri” a bunicilor, meditaţia asupra efemerităţii condiţiei umane, iubirea
„de acum” a tinerilor şi epilogul poeziei. Cele două planuri, trecutul şi prezentul sunt redate
succesiv ceea ce accentuează ideea de ciclicitate a vieţii şi a iubirii. Se utilizează elemente de
simetrie şi opoziţie a planurilor construite pe relaţia „atunci” – „acum”. Elemente de recurenţă
sunt spre exemplu motivul clopotului, însoţind două momente esenţiale ale existenţei umane –
nunta şi moartea, simbol al trecerii timpului şi laitmotivul din versul final.
Primele două distihuri reprezintă incipitul poeziei şi fixează prin intermediul unei metafore:
„casa amintirii”, spaţiul rememorării nostalgice a trecutului. Aceste prime versuri reprezintă
un pastel în care este descrisă casa ce arată imaginea unor amintiri.
Elementele asociate casei „obloane”, „poartă”, „zăvor”, versul „Păianjeni zăbreliră şi poartă,
şi zăvor” şi personificarea „îmbătrâniră plopii” sugerează trecerea timpului, degradarea
elementelor survenită odată cu trecerea timpului; se conturează astfel o imagine a unui loc
pustiu şi părăsit, dar se şi accentuează ideea de spaţiu privilegiat, izolat, accesibil numai
urmaşului care poate reînvia trecutul în amintire.
Trecutul este activat prin prezentarea bunicii cu nume mitologic Caliopy (muza poeziei şi a
elocinţei în mitologia greacă).
Urmează o zonă narativ-epică unde se poate urmări întâlnirea bunicilor, îndrăgostiţii de
altădată. Totul se desfăşoară respectând un ceremonial. Bunicul aşteaptă sosirea berlinei din
care coboară tânăra „în largă crinolină”. Prezenţa berlinei accentuează imaginea trecutului.
Bunicul îi recită iubitei capodopere ale literaturii romantice, iar sunetul clopotului însoţeşteprotector cuplul de îndrăgostiţi. Aceştia par că vor să conserve momentele, dar trecerea
timpului a afectat până şi această atmosferă de basm. Meditaţia poetică, tonalitatea elegiacă
evidenţiază ideea că eternizarea fiinţei umane este posibilă doar prin iubire. Eternitatea iubirii,
clipa de fericire, este urmată în versul următor de revenirea la realitatea timpului care trece
ireversibil: „De mult e mort bunicul, bunica e bătrână”, portretele fiind singurele care
păstrează imaginile de odinioară ale strămoşilor(„Ce straniu lucru: vremea! – Deodată pe
perete/ Te vezi aievea numai în ştersele portrete.”)
Prin intermediul unei comparaţii se realizează o paralelă trecut-prezent şi se face trecerea la
planul prezentului: „Ca ieri sosi bunica…şi vii acuma tu”. Ca într-un ritual, nepoţii repetă
gesturile bunicilor. Diferenţele ţin de moda vremii: iubita coboară acum din trăsură, iar
îndrăgostitul îi recită poeme simboliste. Din portretul fizic al iubitei se reţine doar detaliul
spiritualizat, imaginea ochilor, ieri „ochi de peruzea”, acum „ochi de ametist”.
Sunetul clopotului însoţeşte din nou momentul întâlnirii îndrăgostiţilor şi sugerează
repetabilitatea existenţei umane, iar versul final accentuează trecerea iremediabilă a timpului
(„De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat”).
Muzicalitatea e conferită atât de elementele prozodiei clasice – rima împerecheată, ritmul
iambic, măsura de 13-14 silabe, de motivul clopotului care este un posibil refren cât si de
numele cu sonoritate din secolul al XIX-lea (Eliad, Le lac, Sburătorul) şi moderne de la
începutul secolului al XX-lea (Francis Jammes, Horia Furtună)
La nivel morfo-sintactic, timpurile verbale au rolul de a sugera planul trecut şi planul prezent
evocate în poezie. Verbele la timpul prezent fie ilustrează permanenţa sentimentului de iubire
(„vii”, „calci”) fie însoţesc meditaţia pe tema trecerii timpului („te vezi”, „te recunoşti”).
Verbele la perfectul simplu („sosi”, „sări”, „spuse”) au rolul de a reda rapiditatea gesturilor.
O particularitate a nivelului lexical este folosirea cuvintelor arhaice şi regionale în evocarea
trecutului: „haiduc”, „poteră”, „berlină”, „crinolină”.
Din punct de vedere stilistic, la nivel structural se utilizează paralelismul, simetria, antiteza,
iar dintre figurile de stil se foloseşte cu precădere metafora: „casa amintirii”, „ochi de
peruzea”, „ochi de ametist” şi comparaţia care susţine ideea ciclicităţii („Ca ieri sosi
bunica …şi vii acuma tu”).
În concluzie, prin tematică – amintirea trecutului, evocarea copilăriei, ciclicitate, simetria
poveştilor şi tonalitatea elegiacă poezia „Aci sosi pe vremuri” aparţine liricii tradiţionaliste.
(Ramona Dănac, 12 L; coord. prof. Luminiţa Paraipan)

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 23 Martie 2011 în Fără categorie

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: