RSS

Ion Pillat-Aci sosi pe vremuri-COMENTARIU

V97. Scrie un eseu de 2 – 3 pagini în care să demonstrezi faptul că un text poetic studiat se
încadrează direcţiei tradiţionaliste/ tradiţionalismului.
Notă! În elaborarea eseului, vei respecta structura textului de tip argumentativ: ipoteza,
constând în formularea tezei/ a punctului de vedere cu privire la temă, argumentaţia (cu
minimum 4 argumente/raţionamente logice/ exemple concrete etc.) şi concluzia/ sinteza..

III. 97 (demonstraţia apartenenţei unui text liric studiat la estetica direcţiei tradiţionaliste )

Ion Pillat este un poet tradiţionalist a cărui activitate literara poate fi încadrată în perioada
interbelică. Opera sa se află la confluenţa curentelor literare, înglobând elemente romantice,
parnasiene, simboliste clasice, dar şi motive autohtone, deci tradiţionaliste.
Poetul debutează cu volumul „Visări păgâne” în 1912 după care urmează „Eternităţi de-o
clipă” unde se observă ataşamentul lui faţă de simbolism. Poezia maturităţii este reprezentată
de volumele „Grădina între ziduri” şi „Pe Argeş în sus” unde se evidenţiază foarte bine
legătura cu pământul şi locurile natale. Volumul „Biserica de altădată” reliefează
ortodoxismul, iar „Limpezimi” şi „Poeme într-un vers” sunt volume de orientare clasică.
Poezia „Aci sosi pe vremuri” face parte din volumul „Pe Argeş în sus” apărut în 1923. Acest
volum este reprezentativ pentru tradiţionalismul poetului întrucât poeziile incluse realizează
imaginea spaţiului natal, casa părintească, natura câmpenească însufleţită de amintirile
copilăriei.
Temele predilecte ale liricii lui Ion Pillat sunt: timpul, spaţiul natal şi reînvierea trecutului
acestea fiind regăsite şi în poezia „Aci sosi pe vremuri”. Poezia este o meditaţie nostalgică pe
tema trecerii ireversibile a timpului asociată cu repetabilitatea destinului uman, ciclicitatea
vieţii.
Titlul este o sintagmă ce fixează cadrul spaţio-temporal al iubirii ce va fi evocată (timp şi
spaţiu mitic, nedefinit), prin indicii de spaţiu (adverbul de loc cu formă regională „aci”), de
timp (locuţiune adverbială de timp „pe vremuri”) şi forma verbală de perfect simplu („sosi”).
Acestea sugerează că existenţa umană se bazează pe experienţe repetabile, reluate şi retrăite
de fiecare generaţie în parte care simte şi trăieşte asemenea predecesorilor.
Compoziţional, poezia este alcătuită din nouăsprezece distihuri şi un vers final având rolul de
laitmotiv al poeziei. Distihurile sunt organizate în mai multe secvenţe poetice: incipitul,
evocarea iubirii „de ieri” a bunicilor, meditaţia asupra efemerităţii condiţiei umane, iubirea
„de acum” a tinerilor şi epilogul poeziei. Cele două planuri, trecutul şi prezentul sunt redate
succesiv ceea ce accentuează ideea de ciclicitate a vieţii şi a iubirii. Se utilizează elemente de
simetrie şi opoziţie a planurilor construite pe relaţia „atunci” – „acum”. Elemente de recurenţă
sunt spre exemplu motivul clopotului, însoţind două momente esenţiale ale existenţei umane –
nunta şi moartea, simbol al trecerii timpului şi laitmotivul din versul final.
Primele două distihuri reprezintă incipitul poeziei şi fixează prin intermediul unei metafore:
„casa amintirii”, spaţiul rememorării nostalgice a trecutului. Aceste prime versuri reprezintă
un pastel în care este descrisă casa ce arată imaginea unor amintiri.
Elementele asociate casei „obloane”, „poartă”, „zăvor”, versul „Păianjeni zăbreliră şi poartă,
şi zăvor” şi personificarea „îmbătrâniră plopii” sugerează trecerea timpului, degradarea
elementelor survenită odată cu trecerea timpului; se conturează astfel o imagine a unui loc
pustiu şi părăsit, dar se şi accentuează ideea de spaţiu privilegiat, izolat, accesibil numai
urmaşului care poate reînvia trecutul în amintire.
Trecutul este activat prin prezentarea bunicii cu nume mitologic Caliopy (muza poeziei şi a
elocinţei în mitologia greacă).
Urmează o zonă narativ-epică unde se poate urmări întâlnirea bunicilor, îndrăgostiţii de
altădată. Totul se desfăşoară respectând un ceremonial. Bunicul aşteaptă sosirea berlinei din
care coboară tânăra „în largă crinolină”. Prezenţa berlinei accentuează imaginea trecutului.
Bunicul îi recită iubitei capodopere ale literaturii romantice, iar sunetul clopotului însoţeşteprotector cuplul de îndrăgostiţi. Aceştia par că vor să conserve momentele, dar trecerea
timpului a afectat până şi această atmosferă de basm. Meditaţia poetică, tonalitatea elegiacă
evidenţiază ideea că eternizarea fiinţei umane este posibilă doar prin iubire. Eternitatea iubirii,
clipa de fericire, este urmată în versul următor de revenirea la realitatea timpului care trece
ireversibil: „De mult e mort bunicul, bunica e bătrână”, portretele fiind singurele care
păstrează imaginile de odinioară ale strămoşilor(„Ce straniu lucru: vremea! – Deodată pe
perete/ Te vezi aievea numai în ştersele portrete.”)
Prin intermediul unei comparaţii se realizează o paralelă trecut-prezent şi se face trecerea la
planul prezentului: „Ca ieri sosi bunica…şi vii acuma tu”. Ca într-un ritual, nepoţii repetă
gesturile bunicilor. Diferenţele ţin de moda vremii: iubita coboară acum din trăsură, iar
îndrăgostitul îi recită poeme simboliste. Din portretul fizic al iubitei se reţine doar detaliul
spiritualizat, imaginea ochilor, ieri „ochi de peruzea”, acum „ochi de ametist”.
Sunetul clopotului însoţeşte din nou momentul întâlnirii îndrăgostiţilor şi sugerează
repetabilitatea existenţei umane, iar versul final accentuează trecerea iremediabilă a timpului
(„De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat”).
Muzicalitatea e conferită atât de elementele prozodiei clasice – rima împerecheată, ritmul
iambic, măsura de 13-14 silabe, de motivul clopotului care este un posibil refren cât si de
numele cu sonoritate din secolul al XIX-lea (Eliad, Le lac, Sburătorul) şi moderne de la
începutul secolului al XX-lea (Francis Jammes, Horia Furtună)
La nivel morfo-sintactic, timpurile verbale au rolul de a sugera planul trecut şi planul prezent
evocate în poezie. Verbele la timpul prezent fie ilustrează permanenţa sentimentului de iubire
(„vii”, „calci”) fie însoţesc meditaţia pe tema trecerii timpului („te vezi”, „te recunoşti”).
Verbele la perfectul simplu („sosi”, „sări”, „spuse”) au rolul de a reda rapiditatea gesturilor.
O particularitate a nivelului lexical este folosirea cuvintelor arhaice şi regionale în evocarea
trecutului: „haiduc”, „poteră”, „berlină”, „crinolină”.
Din punct de vedere stilistic, la nivel structural se utilizează paralelismul, simetria, antiteza,
iar dintre figurile de stil se foloseşte cu precădere metafora: „casa amintirii”, „ochi de
peruzea”, „ochi de ametist” şi comparaţia care susţine ideea ciclicităţii („Ca ieri sosi
bunica …şi vii acuma tu”).
În concluzie, prin tematică – amintirea trecutului, evocarea copilăriei, ciclicitate, simetria
poveştilor şi tonalitatea elegiacă poezia „Aci sosi pe vremuri” aparţine liricii tradiţionaliste.
(Ramona Dănac, 12 L; coord. prof. Luminiţa Paraipan)

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 23 Martie 2011 în Fără categorie

 

Nichita Stanescu-Lectia despre cub-COMENTARIU

Scrie un eseu de 2 – 3 pagini în care să prezinţi temaşi viziunea despre lume, reflectate într-
un text poetic studiat din opera lui Nichita Stănescu. În elaborarea eseului, vei avea în vedere
următoarele repere:- evidenţierea trăsăturilor care fac posibilă încadrarea textului poetic într-o
tipologie, într-un curent cultural/literar, într-o perioadă sau într-o orientare tematică;
– prezentarea temei, reflectată în textul poetic ales, prin referire la două imagini/ idei poetice;
– sublinierea a patru elemente ale textului poetic, semnificative pentru ilustrarea viziunii
despre lume a poetului (de exemplu: imaginar poetic, titlu, incipit, relaţii de opoziţie şi de

simetrie, elemente de recurenţă, simbol central, figuri semantice – tropii, elemente de
prozodie etc.);- exprimarea unei opinii argumentate, despre modul în care tema şi viziunea
despre lume sunt reflectate în textul poetic ales.
Nichita Stanescu – Lectia despre cub

Nichita Stănescu este considerat a fi unul dintre inovatorii limbajului poetic în literatura
romana alături de Mihai Eminescu şi Tudor Arghezi. Astfel, conform opiniei lui Eugen
Lovinescu, Nichita Stănescu schimbă sensul şi planul speculaţiei poetice, lirismul sau fiind
„neaşteptat şi atentează” la înţelegerea cititorului. Nicolae Manolescu surprinde, de asemenea,
în poezia stănesciana „o răsturnare de percepţii”, „o metafizică a realului şi o fizică a
emoţiilor”.Nichita Stănescu este reprezentant al generaţiei anilor ’60, exprimându-şi epoca şi
contribuind în mod decisiv la constituirea ei prin ideologia sa poetica.

Poezia “ Lecţia despre cub” de Nichita Stănescu, cu care se deschide volumul intitulat
programatic „Opere imperfecte”, constituie o arta poetica neomodernistă, poetul exprimându-
si direct convingerile despre creaţie, despre menirea operei de artă, si despre rolul creatorului.
Artele poetice moderniste si neomoderniste nu privesc creaţia din exterior, ci din interior
punând-o în centrul universului celui care o creează. Fiind o poezie neomodernistă ea se
caracterizează prin forţa limbajului, prin capacitatea cuvintelor de a exprima altceva decât
lumesc, de a deveni „ necuvinte” deoarece, precum spune si poetul, în lumea poeziei se
folosesc necuvinte. Poezia neomodernistă se caracterizează prin capacitatea cuvintelor de a
deveni necuvinte de a se încărca cu semnificaţie metaforică. Astfel „ Lecţia despre cub”
devine o meditaţie asupra creaţiei exprimată metaforic prin substantivul „cub” si evidenţiază
faptul ca frumosul artistic se naşte paradoxal prin imperfecţiunea creaţiei, a formei finite a
acesteia.

Fiind o arta poetica, poezia are ca tema creaţia si evidenţiază procesul care duce la naşterea
unei opere de arta neomoderniste.
Încă de la început, prin verbele reflexiv impersonale ( „ se ia”, „ se ciopleşte”…etc) poezia se
apropie de modelul unui text injonctiv si respectă tiparul descrierii procedurale;alături de
verbe, un rol important in acest sens îl are locuţiunea adverbială „ după aceea”. Atât modul si
timpul verbelor cat si elementul aflat in centrul descrierii permit identificarea a doua mari

secvenţe poetice. Prima, prezintă procesul de creaţie, a operei de artă, a cubului cu „un colţ
sfărâmat” iar a doua reacţia celor care privesc opera fără a înţelege esenţa ei. In prima
secvenţasunt identificate trei idei poetice în centrul cărora se afla simbolul principal al

poeziei, „cubul”.Acesta sugerează ideea de perfecţiune, iar aceasta idee ii este atribuită operei
de artă. Incipitul poeziei este prozaic (realist) : „ se ia o bucată de piatră” si nu trădează, la
prima lectura, metafora conţinută. Piatra simbolizează lumea reală care este pentru orice
operă creată, sursă de inspiraţie. Articularea nehotărâta a substantivului „ bucată” ilustrează
faptul ca orice aspect al lumii reale, indiferent de condiţia sa, poate sta la baza creaţiei. De

altfel, incipitul conţine etapele muncii artistului pentru care scopul iniţial este obţinerea
formei perfecte. Verbele „se ciopleşte”, „ se lustruieşte”, „ se răzuieşte” exprima acţiune ce
presupune tot mai multă fineţe, iar fiecărui verb îi este asociat un instrument-metaforă: „dalta
de sânge”; „ochiul lui Homer” si „raze”. Acestea sunt expresiile efortului creator care
presupune durere si sacrificiu, privire întoarsă spre sine ( supraprivire) şi cunoaştere. Cea de-

a doua idee circumscrisă primei secvenţe ţine de nevoia de iubire, de trăirea subiectivă,

exprimată prin gestul sărutului, semn nu doar al adoraţiei ci si o modalitate de a transfera
starea afectiva a creatorului si a lumii întregi asupra operei de artă: „ se săruta de nenumărate
ori cubul/ cu gura ta, cu gura altora/ si mai ales cu gura infantei.” Distrugerea perfecţiunii
formale , ultima idee dezvoltată în secvenţă, reprezintă momentul final al creaţiei. Renunţarea
la perfecţiunea creată e necesară şi e realizată însuşi de creator. Instrumentul folosit pentru
anularea perfecţiunii este ciocanul iar gestul e realizat cu rapiditate( „ brusc”). Mesajul este
prin urmare, acela că creatorul neomodernist îşi trece prin etape diferite creaţia construind
perfecţiunea clasică, transferând asupra ei sensibilitatea romantică dar distrugând
convenţionalul, atât la nivel lingvistic cat si la nivel prozodic. În centrul celei de-a doua

secvenţe poetice se afla receptarea umană. Privirea receptorului, umanitatea însăşi,

interpretează imperfecţiunea creaţiei ca semn al incapacităţii omului de a o depăşi, în timp ce
tonul de regret demonstrează contrariul: dificultatea receptorului de a depăşi nevoia de a
vedea forma perfectă. Repetarea pronumelui nehotărât „toţi” are rolul de a accentua diferenţa
ireconciliabilă dintre creator si public, iar exclamaţia : „ Ce cub perfect ar fi acesta,/ de n-ar fi
avut un colţ sfărâmat” evidenţiază atitudinea mulţimii în faţa unei creaţii care nu corespunde
viziunii ei faţa de artă.

Tema creaţiei şi viziunea neomodernistă despre lume se reflectă in mod direct in textul liric.
Fiind o artă poetică, poezia „ Lecţia despre cub” de Nichita Stănescu transmite concepţia
autorului despre raportul dintre tradiţional si modern in procesul creaţiei, despre modul in care
estetica neomodernistă vede relaţia cu poezia clasică. Procesul creaţiei este surprins prin
metafore şocante, cuvintele pierzându-si sensul uzual şi încărcându-se de noi semnificaţii,
fiindcă dacă realitatea acestei lumi se exprimă in cuvinte, realitatea poeziei se exprimă în
„necuvinte”. Viziunea despre creaţie se exprimă in mod original, poezia transmiţând mesajul
ca poezia neomodernistă are ca punct de plecare „dulcele stil clasic”, pe care îl transcede, iar
încălcarea convenţiei, , posibilă prin efort, poate fi percepută ca distrugere şi imperfecţiune.
Este evident ca titlul poeziei sugerează caracterul didactic al demonstraţiei prin substantivul
„lecţie”, autorul anunţându-si astfel intenţia de a explica naşterea unui element care
alcătuieşte universul : „ cubul imperfect”, simbol al poeziei neomodernistă, al unei noi viziuni
despre creaţie. Referindu-se la această poezie, Ion Pop afirmă că este „o compoziţie

demonstrativă care sugerează reducerea in prim plan a problematicii creaţiei. Cel care
instruieşte este din nou un poeta artifexconştient de mijloacele sale si calculându-si până şi
neîmplinirile. Oricine poate vedea in proprialecţie o glosă simbolică pe tema es teticii
imperfecţiunii, atât de caracteristică poeziei si artei moderne: voit imperfectă, opera trebuie să
rămână deschisă, asigurându-şi astfel o nouă viaţă în imaginaţia contemplatorului.”

Nichita Stănescu este unul dintre reprezentanţii poeziei neomoderniste care a impus o noua
paradigmă prin metaforele şocante, neobişnuite, prin desemantizarea limbajului, prin plasarea
unor convenţii poetice clasice in contexte noi.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 23 Martie 2011 în Fără categorie

 

G. Bacovia – ”Decor” – Comentariu Literar

Decor
G. Bacovia

Poezia simbolista a aparut ca un raspuns la romantismul retoric, la parnasianism si la naturalismul care au dominal secolul al XIX-lea.
Acest nou curent incearca sa modernizeze tehnicile compozitiei, pastrand in acelasi timp anumite teme si
motive romantice. Simbolismul este o prelungire a romantismului, privit de aceasta data prin prisma unei
sensibilitati moderne.
O trasatura foarte importanta a acestui nou romantism este aceea ca, simbolsimul promoveaza cu insitenta spatiul citadin descris in operele literare corespunzatoare, asadar, este un curent cosmopolit, in care elementele cadrului artifical costituie niste actori in rlul principal in conturarea atmosferei poeziei.
Printre poetii simbolisti, ale caror nume au o rezonanta deosebita, se numara Verlaine, Jean Moréas, Rimbau, Baudelaire, si nu in ultimul rand, cel mai mare poet simbolist roman, George Bacovia.
Una dintre poeziile sale poarte numele simplu„Decor“.
Titlul ne sugereaza un spatiu artificial, eventual foarte frumos si plin de viata si de culoare. Pe masura ce se avanseaza in lectura, se dovedeste ca acest decor este un parc, in perioada de iarna, cu o natura moarta, avand tente macabre, apocaliptice.
Poezia debuteaza cu amintirea copacilor, caracterizati ca albi sau negri. Inca de la inceput ideea de cromatica
este estompata, palind imaginatia cititorului, de la bun inceput se face referire la sentimentul de singuratate.
Categoriile psihice negative isi fac simtita prezenta gradat, la intervale de timp consante, impact intarit de
tehnica paralelismului sintactic ale celor trei versuri repetate aproape identic.
Se insita cu precadere asupra culorii inchise, si anume negrul, prin versul „decor de doliu funerar”. Din acest
moment, poezia capata o nuanta monotona, trista, non-dinamica, accentul cazand doar pe descrierea
imprejurarilor.
Ea se compune dintr-un ansamblu de simblouri ce se insiruie si se repeta relativ simetric. (copaci, antiteza
alb/negru).
Primul semn care sugereaza sunetul este reprezentat de regretul care plange, ca simbol al universului
sufletesc, peisajul macabru, trist si monoton este intarit de substantvul „regretele“ si de verbul „plang“.
Nu in mod intmplator este nominalizat parcul.
Prin descrierea pesajului din incipit, eul liric isi pregateste asculatorii pentru a descoperirea durerii sfasietoare
care se consuma in acel topos. Aici, parcul este un spatiu care ii macina din punct de vedere psihic pe cei care
stiu sa il asculte.
Strofa a doua a poeziei, are rol de recapitulare si intarire a sentimentelor decadente expuse in prima strofa. Nu
sunt adaugate decat penele colorate in nonculori ale unor corbi
Al doilea vers paralel se evidentiaza prin ceva cu totul special, si anume, motivul fantomelor. Fantomele,
spirite vagi, neclare, nelamurite si albe, se incadreaza perfect in pesajul mai sus descris. Cu aceste noi aparitii,
parcul devine un spatiu malefic, bantuit, in care spirite blestemate, sunt condamnate sa se chinuie cautand.
In strofa finala, peisajul este din nou redescris, copacii avand de aceasta data frunze, de aceleasi non culori.
Peste acest pesaj, cade ninosare rar, trist, ca niste lacrimi ce se scurg pe obraji, la unison cu plansetul
regretelor.
In decursul intregii poezii, eul liric reuseste sa adauge gradual noi trasaturi si caracteristici peisajului descris,
clarificand si in acelasi timp cufundand cititoul in mesajul transmis.
Poezia „DECOR“ de G.B. se caracterizeaza in mod special prin descrierea unui spatiu citandin, unui parc in
mjlocul iernii, in care sunt cultivate trasaturi, sentimente si trairi sub forma de simboluri, cu care eul liric
lucreaza cu dibacie. Avand toate aceste caracteristici, iar eul poetic legatura directa cu natura descrisa, opera
lirica „DECOR“ este o poezie simbolista.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 23 Martie 2011 în Fără categorie

 

Riga Crypto şi lapona Enigel

Riga Crypto şi lapona Enigel
– comentariu literar –
Ion Barbu

Apreciindu-şi balada ca un “Luceafăr-întors”, Ion Barbu deschidea cititorului un câmp larg de reflecţii şi-i dădea posibilitatea pătrunderii conţinutului de idei al creaţiei sale. Pornind de la această succintă şi plină de miez caracterizare, putem intui tema filozofică a inadaptabilităţii, drama omului de geniu într-o lume incapabilă să-l înţeleagă.

MotivulLucea fă rului eminescian este reluat însă de Barbu dintr-

o nouă perspectivă, dar şi cu alte modalităţi, creând în conştiinţa cititorului un lanţ de probleme, începând de la cadrul în care se desfăşoare acţiunea, până la valoarea simbolurilor şi semnificaţia lor nouă.

Păstrând atmosfera specifică baladelor, scriitorului introduce cu mult talent elemente de natura fabulei sau a poveştilor populare, fapt care dă creaţiei sale o notă de prospeţime. Pe aceste coordonate se înscrie invocaţia (de factură realistă, cel invocat fiind un menestrel – cântăreţ popular) şi drama lirică, erotică şi filozofică dintre riga Crypto şi lapona Enigel. Aşa cum s-a remarcat, dacă invocaţia este atât de realistă, plasând acţiunea “la spartul nunţii, în

cămară”, numele stranii ale eroilor aduc un suflu exotic, de uşoară
suprarealitate.

Poetul dă impresia unei puternice trăiri a faptelor din baladă, transpunându-se în situaţia nuntaşului care, deşi cunoaşte povestea menestrelului, zisă cu foc acum o vară, ţine s-o audă încă o dată, idee pe care o acceptă şi menestrelul însuşi.

“- Nuntaş fruntaş!
Ospăţul tău limba mi-a fript-o,
Dar, cântecul, tot zice-l-aş,
Cu Enigel şi riga Crypto.”

S-a creat în acest fel o punte care leagă sufleteşte pe nuntaş, pe menestrel şi pe poet care reuşeşte prin imperativul insistenţei să-l determine pe menestrel să spună cântecul. Evoluţia formelor imperative: zi-mi, zi-l şi zi-mi-l, ca şi precizarea făcută “stins, încetinel”, asigură parcă o notă de intimitate care duce cu gândul la o asemănare între faptele povestite şi viaţa celui care ascultă povestea lui Enigel şi a regelui “ciupearcă”.

Dialogul sporeşte mult farmecul baladei, nota de sensibilitate

şi gingăşie domină întreaga acţiune. Atmosfera de basm este sugerată şi de stilul populat impus de cel ce prezintă faptele (menestrel), de versul de 8-9 silabe – apropiat ca structură de cel popular – de rima încrucişată şi de apelul la imperfectul povestirii, al amintirilor unor fapte de mult petrecute.

Undeva, “în pat de râu şi-n humă unsă” împărăţea crai Crypto,
“inimă ascunsă”, un “sterp” şi un “nărăvaş” care nu voia să
înflorească şi care era ocărât şi bârfit de cei din jur. În alte condiţii“În ţări de gheată urgisită,
Pe-acelaşi timp trăia cu el,
Laponă mică, liniştită,

Cu piei, pre nume Enigel.”

Ducându-şi renii de la iernat la păşunat, Enigel poposeşte în poiana regelui Crypto, care se îndrăgosteşte de ea, o îmbie cu dulceaţă şi o roagă să rămână cu el, fără a se gândi că ei de fapt aparţin unor lumi diferite, el făcând parte din regnul vegetal, iar ea din cel uman. Enigel nu poate accepta ideea rămânerii în “umbra de

care mult se teme”, dar nici pe regele Crypto nu-l poate lua cu ea. Cu
inima friptă, riga Crypto este constrâns să rămână în lumea sa.

Pe acest fond baladesc îşi realizează Ion Barbu creaţia sa, într- o lume a simbolurilor şi semnificaţiilor inversate. Astfel, trebuie remarcat că dacă între Luceafărul şi fata de împărat s-au născut sentimente de dragoste în timp, riga Crypto se îndrăgosteşte de laponă spontan, parcă nemotivat; că înLuceafărul lui Eminescu cei doi îndrăgostiţi sunt priviţi izolat, într-o lume în care parcă sunt numai ei, în timp ce în balada barbiană riga este prezentat în lumea peste care împărăţeşte şi prin prisma şi aprecierile răutăcioase ale supuşilor săi.

Ideea, frecvent prezentă în poveştile populare potrivit căreia împăratul era trist pentru că nu avea urmaşi o întâlnim în balada lui Ion Barbu privită din unghiul de vedere al celor din jur, dar şi cu alte semnificaţii, acuzatoare:

“Şi răi ghioci şi toporaşi
Din gropi ieşeau să-l ocărască,
Sterp îl făceau şi nărăvaş
Că nu voia să înflorească.”

În contradicţie cu aprecierile făcute la adresa lui Crypto, este atitudinea sa faţă de laponă, de adevărată gingăşie. Poetul concentrează acţiunea, prezentând drumul laponei Enigel şi scopul ei în trei versuri:

“De la iernat, la păşunat,
În noul an, să-şi ducă renii
Prin aer ud, tot mai la sud”,
pentru a o aduce în prim-plan, în momentul principal şi la locul
acţiunii.

Dialogul dintre riga Crypto şi lapona Enigel, deşi are la bază acelaşi motiv ca-nLuceafărul, dezvăluie alte raporturi. În primul rând se remarcă inversarea simbolurilor – geniul este de data aceasta reprezentat de femeie(lapona Enigel), iar mediocritatea, închistarea în propriul univers este reprezentată de bărbat(regele ciupearcă). Dacă lumea în care trăieşte riga este umezeala şi umbra, lumea laponei Enigel este “ţara de ghiaţă”, metaforă care la Ion Barbu are valoare de simbol al gândirii, al lumii ideilor. De aici porneşte conflictul filozofic al inadaptării îmbrăcat în haină erotică.

Dacă înLuceafărul întâlnim cele trei chemări ale fetei adresate celui iubit, în balada barbiană exponentul geniului vine nechemat, lapona fiind cea rugată să-l ia cu dânsa, să-l culeagă întâi

pe el, riga Crypto. Rugămintea este impresionantă şi întărită parcă
prin repetarea numelui fetei:
“Enigel, Enigel,
Scade noaptea, ies lumine,
Dacă pleci să culegi,
Începi, rogu-te cu mine”.

Aici Crypto e cel care mărturiseşte laponei dragostea şi dorinţa lui de a o avea alături, în lumea sa de “răcoare”. El are nevoie de laponă, în timp ce la Eminescu fata simţea nevoia de a-l avea alături pe cel drag. Fata îl iubeşte pe rigă, este impresionată de purtarea şi cuvintele lui, dar este conştientă de imposibilitatea găsirii unui factor comun între cele două idealuri şi lumi atât de diferite. Urmează şi alte diferenţe prin compararea cuLuceafărul. Dacă acolo fata(fire mediocră) nu poate renunţa la lumea ei, aici lapona Enigel(geniul) nu poate renunţa la universul său. Dacă Luceafărul nu a fost stăpânit de sentimente de milă şi durere faţă de situaţia fiinţei iubite, în răspunsul dat de laponă răzbat din plin astfel de sentimente:

“- Te-aş culege, rigă blând …
Zorile încep să joace
Şi eşti umed şi plăpând
Teamă mi-e, te frângi curând,
Lasă. Aşteaptă de te coace”.

În timp ce Luceafărul cobora din lumea aştrilor pe pământ,
drumul laponei este din ţara gheţurilor spre soare. Idealul acesta o
cucereşte, se confundă cu el.

“Eu de umbră mult mă tem,
Că dacă-n iarnă sunt făcută,
Şi ursul alb mi-e vărul drept,
Din umbra deasă, desfăcută,
Mă-nchin la soarele-nţelept.”
“Mă-nchin la soarele-nţelept,
Că sufletu-i fântână-n piept
Şi roata albă mi-e stăpână,
Ce zace-n sufletul-fântână.”

Şi în această parte găsim o inversiune de raporturi. Când Cătălin o roagă pe Cătălina să-l uite pe Luceafăr, ea îl uită, amândoi fiind tineri din acelaşi lume. La ea de fapt dragostea pentru Luceafăr nu era un ideal, ci o aspiraţie, pe când la lapona Enigel este evidentă setea de autodepăşire. Astfel rugămintea regelui:

“Lasă-l, uită-l Enigel – (pe soare)
În somn fraged şi răcoare”
nu poate fi realizată, acceptată.
Lapona nu încheie ca Luceafărul cu acea notă de indiferenţă

faţă de “cercul strâmt” al Cătălinei, ci trăieşte drama regelui într-o proiecţie de mit şi totodată, de înţeleaptă explicaţie bătrânească. Urmarea visurilor prea măreţe, ce depăşesc limita lumii căreia îi aparţine duce în final la pieirea regelui:

“Dar soarele, aprins inel,

Se oglindi adânc în el;
De zece ori, fără sfială,
Se oglindi în pielea-i cheală;
Şi sucul dulce înăcreşte!
Ascunsa-i inimă plesneşte”

“Că-i greu mult soare să îndure
Ciupearcă crudă de pădure,
Că sufletul nu e fântână

Decât la om…”

Riga Crypto este socotit nebun pentru că nu a că înţeles aspiraţiile sale sunt mult prea mari faţă de situaţia sa. Şi-atunci, asemeni Cătălinei, el rămâne în lumea lui, să rătăcească:

“Cu altă fată, mai crăiască:
Cu Laurul-Balaurul

Să toarne-n lume aurul,
Să-l toace, gol la drum să iasă,
Cu măselariţa-mireasă
Să-i ţie de împărăteasă.”

Desfăşurându-se ca într-un adevărat scenariu dramatic, într- o lume a întâmplărilor simbolice în care fondul filozofic îmbracă haina lirică, erotică, Riga Crypto şi lapona Enigel este o poezie de idei în sensul cel mai înalt al cuvântului, o creaţie originală în care se dezbate drama incompatibilităţii dintre două lumi, dintre două regnuri, drama determinată de înălţimea aspiraţiilor şi de valoarea redusă a posibilităţilor reale. Din acest punct de vedere sensul şi semnificaţia baladei pot fi mult lărgite.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 23 Martie 2011 în Fără categorie

 

Marin Preda Morometii – comentariu

Mormetii
Marin Preda

Debutul extraordinar al lui Marin Preda („Intalnirea din pamanturi” -1948) nu l-a impus, pe cat era de asteptat, ca prozator, poate si din prejudecata ca un volum de nuvele nu poate consacra un mare scriitor. Abia aparitia „Morometilor” (vol. I 1955) a atras atentia asupra dimensiunii talentului sau si a noutatilor pe care o reprezenta formula sa epica. Romanul a fost intampinat favorabil si nici mai tarziu interesul criticii nu a scazut. S-a pronuntat destul de repede cuvantul „capodopera” si de aici inainte toate scrierile prozatorului au avut de infruntat comparatia cu acest model. Cand in 1967, dupa o lunga gestatie, apare volumul al II-lea, critica nu mai arata acelasi entuziasm. Se aud glasuri care cearta pe autor pentru ideea de a continua o carte intrata deja in constiinta publicului. Indignarea nu este prin nimic justificata, „Morometii” II este in unele aspecte mai dens, mai profund decat primul, insa puterea prejudecatii e mare. La acset punct si spiritele criticecare s-au obisnuit cu un stil si o tipologie accepta cu greu aceeasi tipologie vazuta dintr-un unghi diferit si tratata cu alta metoda epica. Cele 2 parti formeaza totusi o unitate, ele se sustin si se lumineaza reciproc, impunand o tipologie necunoscuta pana la Marin Preda in proza romaneasca. Intaiul volum este in intregime concentrat asupra unui singur personaj, intrega desfasurare epica este subordonata lui Ilie Moromete. Cartea este scrisa intr- un stil pe alocuri ironic, personajele au timp sa gandesasca si sa se exprime, gesturile lor sunt libere, existenta in orice caz nu-i terorizeaza. Spatiul este intins, viata nu-i tukburata de intamplari care sa precipite un ritm vechi, calm, de existenta.

Ritmul epic se schimba in volumul al II-lea. Existenta sociala este aici mai concentrata, oamenii apar invadati de intamplari, satul asezat pe tipare arhaice, intra intr-un proces rapid de destramare. Proza care nareaza toate acestea este cu necesitate mai crispata, pagina mai densa, sub puterea faptelor dinafara personajele apar micsorate, gesturile lor nu mai au spontaneitatea din prima faza. Moromete, care ramane si aici un simbol, se retrage de pe „podisca” in locuri mai obscure, sfera lui de observatie se micsoreaza, bucuria interiara incepe sa fie conditionata de elemente pe care nu le mai poate stapani. Stilul epic se adapteaza acestor schimbari de perspectiva. Naratiunea se complica, numarul focarelor epice creste. sub presiunea numeroaselor paranteze fraza isi pierde din fluenta, devine aspra si demonstrativa. O anumita crispare a propozitiilor, provenita din elaborarea lor indelungata,

arata si o instrainare a prozatorului fata de subiectul naratiunii. Din romanul unui destin, „Morometii” devine romanul unei colectivitati (satul) si a unei civilizatii sanctionate de istorie.

Judecat in ansamblu „Morometii” e un mare roman prin originalitate, intai, a tipologiei, si profunzimea creatiei. Tipologia este, ca la Slavici si Rebreanu, taraneasca, totusi, cata deosebire! Sufletul rural este acolo rudimentar, obsedat de acumulare in ordine materiala si numai dupa ce acest proces s-a incheiat, el poate sa auda si alte glasuri ce vin din interiorul lui. Marin Preda inlatura imaginea acestui mecanism simplu, previzibil, miscat mai mult de instincte, si face din taranii sai indivizi cu o viata psihica normala, apti prin aceasta de a deveni eroi de proza moderna. Sub influenta probabil si a romanului american (Steinbeck, Faulkner) Preda prezinta niste tarani inteligenti si ironici, complecsi ca stare morala, in masura prin aceasta sa-si reprezinte si sa traiasca in modul lor caracteristic marile drame ale existentei. Independent de aceste probleme de sociologie a personajelor, „Morometii” reprezinta si o mare ‘descoperire’ literara. Eroul central al romanului, Ilie Moromete, nu seamana cu nici unul din personajele prozei anterioare, rurale sau citadine. Originalitatea lui vine din modul in care un spirit inventiv, creator, transforma existenta intr-un spectacol. De pe stanoaga podistei sau de pe prispa casei, Moromete priveste lumea cu un ochi patrunzator, semnificant, in intamplarile cele mai simple el descopera ceva deosebit, o nota inveselitoare, o lumina care pentru ceilalti nu se aprinde. „Tatal -noteaza autorul- avea ciudatul dar de a vedea lucrurile care lor le scapau, pe care nu le vedeau.”

„Ciudatul dar” tine pe Moromete si pe prietnii sai la suprafata vietii sociale, straini de patimi degradante, neinrobiti de marele mecanism al istoriei. Acesta continua totusi sa se manifeste, si „Morometii” este in mare masura romanul istoric care incercuieste viclean individul si-i conditioneaza viata interioara. Ce se vede intai in „Morometii” este studiul ac. vel., concentrate pe un spatiu restrans de viata. Actiunea se petrece de la inceputul verii pana in toamna in Silistea-Gumesti, sat din campia Dunarii. Reluat si in alte carti („Marele singuratic”, „Delirul”) satul devine un fel de ‘imago-mundi’, centrul de observatie al lumii, si, prin profunzimea naratiunii, centrul de sprijin al Universului. Satul se concentreaza in „Morometii” (I) la viata unei familii si, numai prin atingere, la viata unei colectivitati mai largi. Insa, sonda fixata pe un spatiu restrans, intra adanc in strafundurile unei spiritualitati vechi. Din inregistrarea vietii de familie, in fazele ei tipice, iese la iveala un ‘cod’ al existentei taranesti.

Nimic extraordinar nu se petrece la acest prim nivel in roman. Un taran se intoarce de la camp si, inconjurat de intreaga familie, ia masa asezat pe prag, deasupra tuturor, prim indiciu de autoritate intr-o lume in care tiparele arhaice

au supravietuit.

Ilie Moromete stapaneste absolut peste o familie formata di doua randuri de copii invrajbiti intre ei pamantului. Descrierea mesei este inceata si ritualul ei dezvaluie valorile adevarate din sanul familiei. Copiii din prima casatorie (Paraschiv, Nita si Achim) nu se inteleg cu ceilalti si tatal, pentru a pastra unitatea familiei este dur si justitiar. Din primele 20 de pagini luam cunostinta de toate problemele familiei: existenta celor doua loturi de pamant si lupta pentru a le pastra nestirbite, disensiunile dintre fratii vitregi, proiectul de fuga la Bucuresti al lui Paraschiv, Achim si Nila, bigotismul mamei (Catrina), primejdia „foncierii” si a datoriei la banca, dorinta baiatului cel mic, Niculaie de a merge la scoala si ostilitatea celorlalti copii fata de aceasta idee, etc.

„Morometii” are trei parti si toate incep cu o prezentare de ansamblu, aici ‘masa’, in partea a doua ‘prispa’, in fine ‘secerisul’. Indivizii se diferentiaza prin mici detalii de comportament. Nila are o frunte „lata si groasa” si ori de cate ori acest personaj greoi, ezitant apare in carte, fruntea incordata, marcand chinul unei gandiri incete, nu va lipsi din notatiile prozatorului. Paraschiv are un ras ciudat („parca ar fi parait ceva”) si semnul lui de fizionomie distinctiv este satisfactia rea, vulgara, explicata de impletirea buzelor lungi („intinzandu-si cu placere buzele lui impletite”).

Insa modificarile vietii interioare in „Morometii” este marcata mai ales de „glasuri”. Glasul arata umoarea, caracterul si pozitia individului in ierarhia sociala. Catrina, supusa barbatului, tematoare de copiii vitregi, are un glas „indepartat si imbulzit de ganduri”. Tatal, atotstiutor, are mai multe „glasuri”, cand „puternic si amenintator, facandu-i pe toti sa tresara de teama”, cand un glas schimbat si necunoscut, fals si ironic. Victor Balosu, voiajorul, are un glas „spalat”, Tugurlan un glas „neprietenos si strain”, Guica -spioana satului- are un glas inecat de curiozitate si placere. Cuvantul exprima o relatie, glasul marcheaza natura ecestei relatii.

Marin Preda da astfel de indicatii fine de regie si personajele sale isi tradeaza viata interioara prin varietatea fonica. Vatica Botogina ia in gospodarie locul tatalui, plecat la sanatoriu. Copil inca, el isi ia rolul in serios, si cel dintai semn de autoritate este glasul „aspru si neinduplecat” cu care isi striga sora. Intamplarile prin care trece Ilie Moromete sunt urmate de o subtila dialectica a glasurilor, cu subtirimi si grosimi care traduc metamorfozele psihice.

Tema centrala in Morometii ar fi, din acest punct de vedere, libertatea morala in lupta cu fatalitatile istorice. Ea este anuntata de prozator intr-o forma liniara, programatica, „In campia Dunarii, cu cativa ani inaintea celui de-al doilea razboi mondial, se pare ca timpul avea cu oamenii nesfarsita rabdare; viata se scurgea aici fara conflicte mari.” Ceea ce urmeaza in roman contrazice aceasta imagine. Timpul este viclean, rabdarea nu este decat o forma de acumulare pentru o noua criza. La sfarsit, cand drama este narata si,

prin ea, imaginea vietii linistite este spulberata, prozatorul revine asupra notatiei de la inceput: „Timpul nu mai avea rabdare”. Este una dintre multele ‘imagini ale simetriei’ in literatura lui Marin Preda. Aceasta vrea sa dea o idee despre rotatia procesuala a vietii dupa o lege statornica si misterioasa care actioneaza si in natura.

Imaginea lui Ilie Moromete stand pe stanoaga podistei si fumand nepasator („din mana lui fumul tigarii se ridica drept in sus, fara graba si fara scop”) vine sa intareasca idee timpului incremenit si prietenos. Omul linistit si ironic, sta totusi pe un vulcan, in familia peste care pastoreste cu autoritate absoluta se pregateste un complot. Copiii cei mari sunt lacomi de castig si cearta pe tatal lor ca isi pierde timpul stand de vorba cu prietenii sai in loc sa mearga la munte sa speculeze graul. Lui Ilie nu-i place negustoria iar banii ii pricinuiesc o furie neputincioasa. Dispretul lui fata de Balosu vine de aici. Pamantul este facut sa dea produse, iar produsele sa hraneasca membrii familiei si sa acoperecheltuielile casei, atat. Paraschiv, Nila si Achim au o pofta nemasurata de castig si prima lor forma de razvratire fata de autoritatea tatalui este nemultumirea fata de imobilitatea lui sociala. Ei murmura si-l vorbesc de rau in sat ca a dat porumbul ieftin, si ca, in genere, „el nu face nimic”, „sta toata ziua”. „A face ceva” este a face bani. Tinerii Moromete au simtul acumularii burgheze, iar modelul lor e Tudor Balosu, semnul noilor relatii capitaliste in economia satului. Moromete are o conceptie patriarhala si, voind sa-si lecuiasca fii de boala castigului, ii lasa sa se duca de mai multe ori la munte. Insuccesul nu-i dezarmeaza, si stimulati de Guica, sora rea a tatalui, ei planuiesc sa fuga cu oile si caii la Bucuresti. Presat de „fonciire” si de banca, Moromete accepta sa-l lase pe Achim sa plece cu oile la Bucuresti pentru a castiga bani, insa banii nu vin si dupa oarecare vreme, taranul afla ca baietii lui vor sa-l jefuiasca si sa-l paraseasca.

E momentul in care incepe declinul personal. Spargerea familiei duce la
prabusirea lui morala si semnalul acestui proces este, ca si inainte, „glasul”:
„-Baietii mei! exclama Moromete cu un glas de parca n-ar fi stiut ca avea baieti”.

Schimbarea glasului anunta o modificare interioara profunda. Lumina pe care Moromete o descoperea in intamplarile si faptele vietii se stinge, linistea il paraseste, si fara liniste existenta nu mai este o incantare ci o povara. Incercarile celorlalti de a-l atrage in discutiile politice raman fara rezultat. De pe stanoaga podistei -locul vechi de observatie- Moromete vede un drum trist si niste tarani prapaditi care traiesc fara sa stie ca bucuria lor este inselatoare. Cand cineva ii da buna-ziua el nu raspunde.

Momentul culminant al acestei crize se desfasoara la hotarul lotului de pamant. Drama nu este de ordin economic, ci moral. Durerea lui Moromete, vine intai, dintr-un simt inalt al paternitatii ranite. Nu faptul de as-i pierde o parte din lot il intuneca, ci ideea de as-i pierde fii si linistea care-l face sa

priveasca existenta ca un „spectacol” superior. Gandul prabusirii unei ordini durabile este primit cu o tristete rece. Instrainarea de starea de inocenta in care traise ii pare mai rea decat moartea.

Scena confruntarii finale este magistral construita. Stapanirea de sine este arma lui Moromete. Pana in ultima clipa el spera sa-si poata recapata fii porniti pe o cale gresita. Cand acestia, pierzandu-si rabdarea, se revolta pe fata impotriva tatalui, sparg lada si batjocoresc casa in care crescusera, batranul taran vorbeste cu glas bland si sfios, isi cearta nevasta, cere un foc baiatului cel mic, loveste obrazul fetei care vocifereaza si se roaga linistit si senin de fiii care nu vor sa-l mai asculte. Dupa aceasta pregatire inceata, izbucnirea este teribila: Moromete ridica parul si loveste fara crutare, glasul lui devenind un urlet:

„-Ne-no-ro-ci-tu-le! Paraschive! Nenorocitule ce esti!”

Corectiunea si discursul nu au nici un efect. Paraschiv si Nila sparg lada de zestre a fetelor, iau bani si covoarele si fug cu caii, amenintand cu o razbunare si mai mare. Moromete bate la poarta lui Tudor Balosu si vinde o parte din pamantul familiei. In ciuda loviturii naprasnice, Moromete ramane „indepartat si nepasator”. Lovitura are efect in alt plan. Omul netulburat si ironic paraseste stanoaga podistei, nu mai raspunde la cuvintele de salut si nu mai poate fi auzit povestind nici una din acele intamplari care fermecau prietenii sai din Silistea-Gumesti. Fantezia lui se inchide. Omul creator este invins de omul social. Din Moromete nu mai ramane decat capul de huma facut in timpul unei adunari in poiana lui Tocan de din Vasilescu. Existenta dainuie in arta.

Desi cea mai importanta, istoria Morometilor nu acopera toata suprafata romanului. Alte istorii vin sa coloreze viata unui sat de campie in care oamenii, traind sub amenintarea unui timp capricios, continua imperturbabil sa se nasca, sa treaca prin intamplari vesele si triste, si in cele din urma sa moara, lasand locul altora. Lupta pentru existenta, si aici crancena ca peste tot, nu desfigureaza pe indivizi. Marin Preda inlatura din viziunea lui imagine omului inlantuit de instincte, iar cand, pentru o clipa, instinctele ies la suprafata textului, prozatorul aduce imediat alte elemente care lumneaza fata sufletului taranesc. Pilduitoare in acest sens este povestea cuplului Birica- Polina, asemanatoare in latura ei sociala cu cea a cuplului Ion-Ana din romanul lui Rebreanu. Preda reia, astfel, tema tanarului taran care se foloseste de fata unui ominstarit pentru a pune mana pe avere, insa schimband sensul strategiei si umanizand timpurile. Odata cu rapirea fetei rolul lui Birica se incheie. E pe cale de a se resemna fata de refuzul socrului de a-i da zestre

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 23 Martie 2011 în Fără categorie